Trenul acesta pierdut, gânduri şi vise de şarpe

Eu neputincioasă, el cu puterea pe ecuson: Controlor Şef. Eu, adepta convingerii că trebuie să lupţi pentru drepturile tale, el adeptul convingerii că trebuie să înabusesti lupta aia în faşă. Suntem la înghesuială, în WC-ul trenului personal Radna-Timişoara. În mâna stânga, ţine buletinul pe care mi l-a confiscat mai devreme. Cu mâna dreapta gesticulează cu degetul arătător în aer aşa cum făcea doamna învăţătoare atunci când ne mustra. A vorbit cu "organele” care mă vor aştepta la Timişoara. Sunt prea tânăra să realizez că probabil nu are semnal la telefon sau că “organele” nu sunt la lucru într-o duminică după amiaza aşa că încep să plâng în hohote, nici măcar nu îmi închid pleoapele că să dau lacrimile afară. Mă lasă să plâng şi apoi îmi spune că o să mă ierte dacă înţeleg că am o gură prea mare. Îmi da buletinul înapoi şi îmi spune că “nu e loc de tine în ţara asta”

Ies din WC şi încerc să mă adun dar continui să plâng. De-s stânga si dreapta culoarului stau co-orăşenii mei ca a mulţime de fani aşteptând în jurul covorului roşu la Oscar. Nu am câştigat nimic altceva decât că l-au lăsat în pace pe bătrân. Toată lumea s-a strâns în jurul banchetei pe care am stat. În mod normal cele două ore între Lipova şi Timişoara trec uşor, povestim despre sesiune, discoteci, chirii; împărţim prăjituri făcute de mame şi bunici. Acum toţi se uită la mine cu milă. “Nu mai plânge, da-l încolo de prost” zice o faţă blondă cu care nici măcar nu sunt aşa bună prietenă. “Ce o realizat el în viaţă? Îi un amărât de controlor de tren.” zice altcineva din spate. "Bă taci că poa` să ia de ţine imediat." îi spune un binevoitor.

“Domnişoară, nu trebuia să le ziceţi nimica” intervine bătrânul pentru care m-am certat cu ei. “Numa mai rău aţi făcut” Îmi vine să plâng din nou şi o fosta colegă de generală zice “doară nu plângi iară!” În Timişoara îmi iau rucsacul, cobor din tren şi îl văd cu ochii pe mine. Pe jumate îmi tremură picioarele şi mă aştept să îmi facă semn să vin la el, aşa cum mi-a făcut în tren când m-a chemat în WC. Mă uit la el. Vorbeşte cu ceva coleg de CFR în gara, mă întreb dacă vorbeşte despre mine. Mă aştept să mă bată pe umăr organele. Mă aştept sătrebuiască să îmi sun prietenul de la Poliţia CFR şi să îi spun că trebuie să plătesc o amendă ridicolă pentru că m-am băgat pentru un bătrân. Iau tramvaiul din gara şi îmi ţin lacrimile.Afară e frig, toamna târzie cu ploaie măruntă. Port un pulover mov cu glugă de la Tina R, un sacou de catifea vernil şi pantaloni raiaţi vernil. Când m-am îmbrăcat la Lipova, mi s-a părut că sunt cool, “modernă” cum zicea maică-mea când am devenit adolescentă, dar acum în tramvai mi se pare că sunt ridicolă. Schimb tramvaiul în faţă la Prefectura şi trag în piept aer rece.

Ajung in fata blocului. Urc scările în grabă până la etajul doi unde locuim noi. Deschid uşa, trântesc rucsacul pe pat şi izbucnesc în plâns. Mă scutur şi pe ici colo scot un “ăhă, ăhă, ăhă, hă” aşacum am văzut că făcea şi mami. Radu mă întreabă ce s-a întâmplat şi nu îi zic nimica. Plâng, plâng, plâng. Radu mă întreabă dacă m-a lovit cineva. Dau din cap că nu. Apoi mă întreabă dacă s-a întâmplat ceva cu ai mei la Lipova. Dau din cap că nu. Printre suspine îi spun că un controlor a vrut să mă dea la Poliţie fiindcă am încercat să ajut un bătrân. “S-a ur, ur, ur, ur, cat în tren şi a zis că merge la, la, la...la Arad şi or venit controlorii şi că îi dau amendă că îi tren de Timişoara” Îi spun că eram sus la etajul trenului. Că am auzit pe hol când controlorii i-au spus că aşa nu se poate, că biletul până la Timişoara costă mai mult decât cel până la Arad, că bătrânul a făcut de fapt un tertip să nu plătească. Bătrânul îşi da seama că nu o să ajungă la Arad. Va fi seară şi în gară îl aşteaptă băiatul lui. Zice “Au Doamne” şi în vocea lui aud vocea bunicilor mei aşa că îmi dau lacrimile. “229 lei” spune un controlor. Este 2007. Pensia bunicilor mei e aproximativ 500 lei. Merg jos şi le spun că un bilet la Timişoara cost 2-3 lei pe trenul asta şi că nu e posibil să îi ceară atâta. 

“Va rog frumoşi să vă vedeţi de treabă” zice unul din cei doi. “Treaba mea este ţara asta” zic sau ceva de genul. Ceva pompos. Ştiu că e pompos, m-am hotărât că atunci cândvorbesc cu “milogi” din ăştia nu mă cobor la nivelul lor. Cel cu mustaţă şi ochelari se răsteşte la mine cu guriţă lui mică, rotundă şi puţin strâmbă. Vreau să le dau un exemplu oamenilor din oraşul meu. Un fel de “aşa da!” Vreau să ştie că eu, fata lui Stepan, un alcoolic, fără mama, crescută de bunici sunt capabila să schimb ceva. Tara asta are nevoie de mine.


“A zis că nu este loc de mine în ţara asta” îi spun lui Radu plângând. 

***

Urc în tren în ultima secundă. Sunt două trenuri care merg la Timişoara. Un accelerat şi un rapid. Acceleratul face la fel de mult că personalul, o ora jumate. Rapidul face 35 de minute. Biletul e de trei ori mai scump şi nu am timp să îl iau. Stau singură în compartiment. E primăvară şi “natura se trezeşte la viaţă” cum am scris în clasa a-II-a cand am minţit pe doamna că am gasit un eseu nepublicat al lui Mihai Eminescu. Nu am emoţii pentru că am vorbit cu naşul. Îl aud pe hol şi pregătesc nişte bancnote în mâna. Sunt gata să îi dau chiar şi 10 RON. “`nă seară, `nă seară domnişoară!” zice şi trage cu amândouă mâinile de uşa compartimentului. Nu am verighetă pe mâna fiindcă nu ne-am cumpărat atunci cândne-am căsătorit iar acum e prea târziu. “Am vorbit cu dumneavoastră…” zic şi zâmbesc prieteneşte. “Nu am avut timp să cumpăr bilet” Îi pun banii în mâna şi zice că 5 RON is de ajuns “nici voi nu aveţi de lucru, generaţia tânăra” Îmi dau lacrimile de parcă în spatele ochilor aveam o pungă plină cu apă şi a străpuns-o cu un ac. După doi ani de America, mi-a fost dor de casă.Mi-a fost dor să dau bani în palmă nasului pe trenul care merge la Timişoara. Am de lucru. În sfârşit am de lucru cu normă întreagă şi am asigurare medicală. Dar îmi vine să îl îmbrăţişezcă i-a fost milă de mine. Că am venit acasă şi cineva s-a îndurat să mă taxeze mai puţin. Are dreptate, şi nouă generaţiei tinere ni greu. Am plecat cu o geantă de 33 de kilograme către necunoscut în toiul crizei economice. Mi-a fost greu şi nu am zis la nimeni şi chiar dacă acum arăt bine, m-am tuns şi îmbrăcat cu haine noi, pe dinăuntru am purtat cu mine greul asta.

Sursa poza